"Să nu lungim discuțiile” sau fobia de dezbateri

Pentru cei care au convingerea că „discuțiile” (dezbaterile, contraargumentele) reprezinta doar o pierdere de timp, o continuare a conflictului, o perturbare a liniștii, o sursă de nervi, despicatul firului în 14, o "polemică", continuarea unei discuții nu reprezintă decât un „atac” al persoanei care dorește să îți schimbe părerea când tu nu vrei.

Însă discuțiile și dezbaterile au utilitatea lor. Atunci când apare prima oară tema conflictuală, cresc și emoțiile așa-zis negative - frustrare, enervare, lehamite, dezamăgire etc. Practic atunci auzi, probabil, jumătate din ce are de spus interlocutorul, pentru că în rest îți zumzăie în cap, fără să îți dai seama, emoțiile respective. Cine reușește să continue discuția după primul val, după ce emoțiile se mai așează, la următoarea fază poate găsi unele lămuriri utile. Hm, stai că poate respectivul nu vrea să mă forțeze să adopt părerea lui, poate doar vrea să se facă înțeles, ca să nu rămân cu ideea că am ceva cu el.

După ce lucrurile se așează și mai mult, amândoi suntem mai deschiși să povestim ce convingeri ne-au influențat poziția adoptată. Nu mai rămânem cu ideea că celălalt a vrut să ne atace, să ne denigreze sau să ne schimbe forțat o părere.

Până la urmă unele cercetări arată că oamenii abia a șasea oară rețin unele lucruri care le sunt comunicate.

Să presupunem că există o discuție despre rasism. O persoană crede că o atitudine mai fermă ar avea rezultate mai bune, o altă persoană crede că o acțiune integrativă ar avea rezultate mai bune. Ambele persoane se gândesc la un rezultat bun. Însă atunci când argumentele se întâlnesc, mai răsar în paralel și alte gânduri de care suntem conștienți sau nu (atribuirile sau interpretările), de exemplu; "vrea să mă facă să par prost (sau crede ca sunt prost)", "are ceva cu mine", "vrea să îmi impună părerea lui", "dacă cedez par mai prost" - când poate cealaltă persoană vrea doar să îți arate un domeniu pe care poate nu l-ai explorat, că n-ai avut timp - de exemplu care sunt consecințele pe termen lung ale discriminării - dacă duc într-adevăr acolo unde vrei să ducă - la ceva bun. Nu are nimic cu întreaga ta persoană, nu te urăște, nu vrea să te atace, nu are o pasiune pentru contraziceri, ci se gândește că dacă explorezi domeniul respectiv, s-ar putea să ți se pară că ceea credeai "intuitiv" că e bine, are și alte consecințe la care nu te-ai gândit. Nu pentru că crede că ești prost, ci pentru că crede, de exemplu, că nu ai avut timp să le studiezi. Ceea ce nu înseamnă un "atac la persoană".

Să luăm alt exemplu. Să spunem că partenera te roagă să iei iaurt în drum spre casă. Ești preocupat de niște probleme de la serviciu și uiți. Ajungi acasă și ea se supără, gandindu-se (poate fără să își dea seama) că faptul că ai uitat înseamnă că nu îți pasă suficient de mult de ea sau că nu o respecți și, prin urmare, apare o ceartă. Dacă închei discuția abrupt, crezând că discuțiile înseamnă exclusiv ceartă, s-ar putea să nu afli că nu a vrut să te atace, ci să îți ceară într-un mod mai puțin eficace să îi arăți că îți pasă de ea. Și rămâi cu o părere eronată despre intențiile persoanei, ceea ce nu îți folosește la relații pe termen lung sau rămâi în relații numai cu persoane care deseori nu își exprimă în fața ta întregul punct de vedere.

Să presupunem că doi funcționari din minister ar vrea soluții pentru birocrație, dar au păreri diferite. Oprirea abruptă a discuțiilor poate duce la situația în care nu mai ajung la o soluție comună pentru viitor.

Toate aceste lucruri și multe altele se pot lămuri când vrei să afli cu adevărat care au fost intențiile din spatele fiecărei vorbe, având în vedere că la prima discuție rareori afli acest lucru. Ți se pare că știi, interpretând "vrea să atace", "e hater", "are ceva cu mine", "mă contrazice mereu" etc. Dacă închei discuția atunci, vei rămâne cu aceste idei (care nici măcar nu sunt adevărate) și pe termen lung nu pare prea util acest lucru. Sigur, e vorba de cazul în care o închei pentru totdeauna, altfel nu e deloc rău să ieși dintr-o discuție dacă pe moment simți că nervii oricăreia dintre persoane nu ajută. Probabil în acel moment intuitiv crezi că orice discuție ulterioară va fi la fel de aprinsă. Ceea ce, de obicei, nu se întâmplă, de fapt.

Sigur că un lucru mai util, dar mai greu de făcut și care cere exercițiu, este să îți modifici interpretările și convingerile care nu îți sunt utile în primul rând ție. Acestea nu sunt înnăscute, ci dobândite. Să te gândești rațional dacă atribuirile făcute de tine sunt corecte sau există și altele. Atunci ajungi să te enervezi mai puțin în primă instanță.

Era doar o glumă

„Era doar o glumă” este folosit prea des pentru a face rău cuiva, negând apoi că ai făcut ceva rău

De ce „era doar o glumă” nu e niciodată distractiv?

Atunci când cineva spune ceva răutăcios, iar apoi continuă cu „era doar o glumă”, încearcă să vă rănească și apoi să vă refuze dreptul de a fi supărat în legătură cu asta. Aceasta intră în sfera manipulării, deoarece ajută persoana să scape de responsabilitatea pentru acțiunile sale. Și mai mult, permite persoanei să vă respingă și să vă ridiculizeze dacă vă plângeți. Eventual insinuează că sunteți prea sensibil(ă) sau amenință că încheie relația.
Uneori puteți avea senzația că aveți următoarele opțiuni: să suportați ridiculizarea sau să pierdeți relația.

Care este diferența între tachinarea inofensivă și tachinarea rea?

Unul dintre aspectele cele mai generatoare de confuzie ale bullyingului este faptul că este etichetat atât de ușor drept tachinare inofensivă. Iată cum se poate face diferența:

Tachinarea inofensivă
Simți că autorul tachinării te place.
Nu simți că autorul tachinării dorește să te umilească.
Dacă decizi că nu îți place, îi poți transmite asta, iar persoana încetează.

Tachinarea rea neintenționată
Nu îți place.
Autorul tachinării fie nu știe cum te simți, fie îți respinge sentimentele pentru că nu înțelege cât de intense sunt acestea.
Dacă îi spui persoanei să înceteze, aceasta încetează.

Tachinarea răutăcioasă
Tachinarea are scopul de a te face să te simți prost, să ai o nesiguranță sau o jenă
Ești tachinat(ă) legat de ceva despre care alte persoane știu că te face să te simți nesigur(ă).
Dacă te aperi, ești luat(ă) în zeflemea sau ești respins(ă) pentru că ai fi prea sensibil(ă) sau nu ai putea suporta o glumă.
Tachinarea nu încetează.

Tachinarea inofensivă
Tachinarea inofensivă este unul dintre reperele unei mari prietenii. O persoană căreia îi pasă de tine, te cunoaște suficient de bine și se simte confortabil cu tine te poate tachina și poate râde cu tine - „cu tine” (nu „de tine”) reprezentând o condiție esențială. În cazul tachinării inofensive nu există intenția de a te umili, iar autorul tachinării înțelege care este zona ta „De-aici încolo nu mai e de glumă”- lucrurile specifice legat de care nu dorești să fii tachinat(ă). Persoana tachinată știe dacă autorul tachinării o place și știe că motivația acestuia nu este legată de a o umili. Dacă persoana tachinată spune că nu îi place, comportamentul va înceta.

Tachinarea rea neintenționată
E ușor să tachinezi pe cineva și să nu știi că îi rănești sentimentele. Am făcut toți acest lucru și ni s-a făcut tuturor acest lucru. Este întotdeauna dificil să spui unei persoane pe care o placi că nu îți place ce face. Însă când intenția nu este răutăcioasă (asta nu înseamnă că nu ar fi „insensibilă”), odată ce autorul tachinării înțelege impactul comportamentului, va trece peste propriile apărări și își va cere scuze sincere, deoarece înțelege că rănește o persoană de care îi pasă. Persoana tachinată va ști că nu simte că autorul tachinării ar dori s-o umilească, însă acesta nu știe cum se simte persoana și că a rănit-o.

Tachinarea răutăcioasă/Atacul verbal

Tachinarea rea nu este de fapt „tachinare” în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă ar însemna că este inofensivă. Este mai degrabă un atac verbal, fiindcă atacurile sunt direcționate spre zonele în care victima se simte cel mai vulnerabilă și expusă și produc cea mai mare durere.  Atacul verbal vizează exact zona „De-aici încolo nu mai e de glumă” menționată mai devreme. Și cine altcineva decât cei apropiați știe care sunt acele lucruri? Poate apărea și înăuntrul și în afara cercului de prieteni și, în orice caz, este un atac sub centură menit să pună ținta cu botul pe labe (mai jos decât autorul tachinării pe scara socială). Strategia clasică este atacul necontenit asupra subiectului, ce garantează umilirea  maximă.

Apoi autorii nu iau ținta în seamă atunci când aceasta se apără, spunând: „Nu știi de glumă?”, „Ce atâta tam-tam pe tema asta?”.  Frustrant când ți se spune că nu știi de glumă este că cel care te-a rănit nu mai poate fi făcut responsabil. Mai mult, persoana tachinată ajunge să-și ceară scuze pentru ripostă („Îmi cer scuze, m-am purtat aiurea.”) sau să nu riposteze deloc ca să nu-și piardă poziția în grupul de prieteni. Persoanele nu pot tachina persoanele care le sunt „superioare” din punct de vedere social. Dacă fac acest lucru, persoanele care dețin puterea le vor pedepsi spunând ceva care le va pune cu botul pe labe. Uneori, persoana se autosabotează cu comentarii denigrante sau cerându-și scuze necontenit, restabilind astfel echilibrul în grup.

Tachinarea răutăcioasă în cadrul grupului are ca scop menținerea ordinii sau pedepsirea cuiva care a încălcat regulile. În afara grupului, aceasta are ca scop menținerea puterii grupului față de comunitatea din care face parte. De ce fac oamenii asta, mai ales când „știu” că nu e bine? 

Mai ales la începutul adolescenței, oamenii schimbă frecvent prietenii și este normal ca aceste schimbări să creeze un grad mare de anxietate. Când se întâmplă aceste lucru, se întâmplă frecvent ca persoanele care au fost prietene să se întoarcă una împotriva celeilalte, iar atacurile verbale pot fi atroce. Când o persoană părăsește un grup pentru altul, persoanele părăsite se simt respinse, însă reprimă acest sentiment convingându-se singure că ar trebui  să fie supărate pe respectiva persoană fiindcă e „înțepată” și „falsă”.

Traducere și adaptare din: Wiseman, Rosalind (2011-01-20). Queen Bees and Wannabes: Helping your daughter survive cliques, gossip, boyfriends & the new realities of Girl World (pp. 210-211). Little, Brown Book Group. Kindle Edition.